Ion Pârcălab, la 84 de ani, trece prin momente cumplite după dispariția celui pe care l-a considerat un frate, Mircea Lucescu. Fosta glorie dinamovistă, supranumit „Săgeata Carpaților”, mărturisește cu o durere sfâșietoare că vestea l-a dărâmat complet. Nu a dormit și a plâns neîncetat.
Sunt frânt. Nu am dormit deloc
Reacția imediată a lui Ion Pârcălab la aflarea veștii tragice a fost una viscerală, o combinație de șoc și durere pură. „Sunt distrus. Am plâns și nu am dormit toată noaptea. Sunt frânt. Nu am crezut niciodată că voi trăi ziua asta”, a spus Pârcălab, cu vocea stinsă.
Sentimentul de neputință este copleșitor. „Parcă m-a lovit cineva și nu știu ce să fac. Toată noaptea m-am gândit doar la asta.”
„Echipa națională i-a grăbit sfârșitul”
Dar dincolo de șocul inițial, Pârcălab are și o teorie dureroasă. El crede că ultima aventură a lui „Il Luce” pe banca echipei naționale, cu toată presiunea implicată, i-a fost fatală, mai ales în contextul problemelor de sănătate cunoscute. Eșecul cu Turcia este văzut ca un punct de cotitură.
„Dacă nu era la echipa națională, garantez că ar mai fi trăit. A suferit mult după înfrângerea din meciul cu Turcia, acolo s-au schimbat multe lucruri”, a explicat fostul mare fotbalist.
Și, până la urmă, de ce s-a întors la o asemenea presiune? Pârcălab oferă o perspectivă plină de regret: „El a vrut să facă performanță, dar, cu problemele de sănătate pe care le avea, ar fi trebuit să stea liniștit, să meargă la munte cu familia. Făcuse destul pentru fotbalul românesc. Nu știu de ce a încercat asta… el știe mai bine.”
Cert e că suferința era vizibilă. „De acolo au pornit toate: de la meciul cu Turcia. Dacă îl câștiga, poate lucrurile erau altfel. A suferit mult. L-am văzut și când vorbea, se simțea că ceva nu e în regulă.”
O legătură ca între frați
Iar legătura dintre cei doi nu era una oarecare, ci una profundă, cimentată încă de la primii pași ai lui Lucescu în fotbalul mare. Pârcălab și-l amintește pe tânărul Mircea la sosirea în Ștefan cel Mare și povestește cum l-a luat sub aripa sa protectoare. „Am fost foarte apropiat de el. De când a venit la Dinamo, am avut grijă de el. Se mai luau unii de el, dar eu l-am protejat.”
O prietenie care a trecut testul timpului.
Amintirile curg, de la momente speciale (cum ar fi invitația la jubileul său din Franța) la mândria imensă pe care o simțea de fiecare dată când Lucescu îl credita public ca fiind unul dintre mentorii săi. „L-am invitat și în Franța, la jubileul meu, i-am dat tricoul la pauză. Era vorba să rămână acolo, în locul meu. Am trăit lucruri extraordinare împreună.”
Recunoștința lui Lucescu era cel mai de preț trofeu pentru Pârcălab. „Am un mare regret. Când văd câte un articol în care spune că a învățat de la mine… nu vă imaginați ce simt.”
O carieră fabuloasă în 36 de trofee
Mircea Lucescu lasă în urmă o moștenire greu de egalat în fotbalul românesc și mondial. Ca jucător, și-a legat numele de Dinamo București, club pentru care a câștigat 6 titluri de campion și o Cupă a României, evoluând si pentru Știința București și Corvinul Hunedoara.
Ca antrenor, lista echipelor este impresionantă: Corvinul, naționala României, Dinamo, Pisa, Brescia, Reggiana, Rapid, Inter, Galatasaray, Beșiktaș, Șahtior, Zenit și Dinamo Kiev. Palmaresul său include nu mai puțin de 36 de trofee, printre care Cupa UEFA, Supercupa Europei, precum și multiple campionate în România, Turcia și Ucraina.
Chiar și cu speranța într-un miracol, finalul a fost inevitabil. „Am sperat până în ultima clipă că își va reveni. Până ieri am crezut că se va face bine. Am avut mari speranțe într-o minune. Am plâns ca un copil.”
„Dumnezeu să-l ierte! Și îl va ierta, pentru că a fost un om bun. A avut grijă de toată lumea. A fost un fotbalist și un om iesit din comun. Vă spun sincer: sunt dărâmat. Am fost ca frații. Am pierdut un prieten adevărat.”