Pentru legendarul Mircea Lucescu, fotbalul a fost mereu mai mult decât un simplu sport. O demonstrează un interviu senzațional, apărut acum 54 de ani în revista „Teatrul”, care arată o fațetă neașteptată a celui care, la doar 27 de ani, era deja un idol național. Declarațiile sale de atunci prevesteau perfect mentorul care avea să devină.
„Există prejudecata că am fi troglodiți”
În 1972, la doi ani după ce făcea schimb de tricouri cu Pele la Mondialul din Mexic, Mircea Lucescu vorbea deschis despre o luptă personală. Nu una de pe teren, ci una cu percepțiile greșite. Iar prima sa grijă, în dialogul cu jurnalistul, a fost să nu fie ridiculizat. „Sper că dumneavoastră n-o să mă ironizați și nici n-o să îmi faceți o caricatură defăimătoare, așa cum mi s-a întâmplat cu câțiva ani în urmă, când am îndrăznit să mărturisesc că-mi place Apollinaire sau Eluard. Există la noi o tristă şi înrădăcinată prejudecată, după care noi, «actorii» spectacolului secolului, fotbalul, am fi nişte troglodiţi, nişte diletanţi amărâți”, spunea tânărul Lucescu.
Mai mult, făcea o paralelă surprinzătoare între cele două lumi, aparent atât de diferite. „Vorbeam odată cu Pittiş şi cu Caramitru, care-mi spuneau că teatrul modern de azi cere performanţă sportivă, că s-a dus vremea actorului care joacă imobilizat în fotoliu. Fotbalul de azi cere la rândul său şi un bagaj serios de cunoştinţe din toate domeniile: artă, ştiinţă, cultură etc.”
Patru spectacole pe săptămână
Și nu erau doar vorbe goale. Pasiunea sa pentru artă era, pe bune, una devoratoare.
S-ar putea să vă placă și:
„Eu merg la teatru tot timpul. Câteodată mă duc în… asalt şi văd câte patru spectacole pe săptămână.”
Cifrele vorbesc de la sine.
Iar poezia ocupa un loc special în sufletul său. „Plăcându-mi foarte mult poezia, am fost la toate spectacolele de poezie ale Radioteleviziunii. Foarte mulţi actori m-au impresionat; dar mai ales Irina Răchiţeanu-Şirianu, cu modul ei simplu, sensibil şi profund prin care a pătruns şi a redat taina versurilor”, mărturisea el. Nume grele ale scenei românești se regăseau printre preferații săi: „iesit din comun mi s-a părut spectacolul de poezie susţinut de Caramitru, Pittiş şi Elena Caragiu la Teatrul Bulandra. De altfel, la acest teatru nu mi-a scăpat nici o montare. De la «Play Strindberg» la «Leonce şi Lena», de la «D-ale carnavalului» până la «Scrisoarea pierdută» a lui Ciulei”.
Criticul de teatru neașteptat
Discursul său depășea cu mult nivelul unui simplu spectator. Lucescu era un cititor avid și un fin observator al fenomenului teatral, atât din țară, cât și de peste hotare. V-ați fi gândit vreodată la asta? „Găsesc foarte interesante şi foarte utile aceste diferite formule de înscenare ale aceleiaşi piese. Păcat că se aplică atît de rar. Păcat şi că teatrul nostru, cu interpreţi atât de mari, nu întreprinde incursiuni mai largi în domeniul teatrului antic, clasic şi mai ales al teatrului modern contemporan”, analiza el, cu o acuratețe de critic.
Cunoștințele sale se extindeau la dramaturgia internațională. „Am citit toate piesele de teatru americane şi englezeşti care s-au tipărit la noi şi am întâlnit piese extrem de interesante, care nu ştiu de ce nu se şi joacă. Am citit pasionanta piesă a lui Peter Weiss, «Marat/Sade», pe care n-a cuprins-o, până în prezent, nici un teatru în repertoriul său.” Ba chiar oferea și exemple concrete din experiențele sale internaționale (pe atunci, o raritate). „Am văzut la Liverpool o montare a piesei «Scripcarul pe acoperiș». M-a tulburat prin perfecțiune, prin integrarea organică a muzicii și a plasticii, prin acuitatea ideii, exprimată printr-un joc original, de o mare spontaneitate.”
O viziune pentru viitor
Încă de atunci, din 1972, se contura profilul mentorului care avea să educe generații întregi de fotbaliști. Gândirea sa se îndrepta spre educarea publicului și, mai ales, a tinerilor. „Mă întreb, apoi, de ce nu se reiau acele spectacole-lectură. Acele lecții de istorie teatrală, ilustrate cu fragmente sau cu piese întregi atât de necesare în educația spectatorului adult sau copil. Vorbesc aici în numele copilului meu, pe care l-aş obliga să meargă la asemenea spectacole cu piesa citită dinainte, aşa cum pasionaţii muzicii obişnuiesc să se ducă la concert cu partitura în mână. Actorii ar răspunde, cred cu însufleţire unor asemenea acţiuni, care ar avea, sper, şi priză la public.”
Mentalitatea aceasta și-a insuflat-o mai târziu sutelor de jucători pe care i-a antrenat. „Il Luce” obișnuia să-și ducă fotbaliștii la teatru și la muzee în cantonamente, iar Claudiu Vaișcovici, fostul atacant dinamovist, a povestit nu de puține ori că a ajuns să vadă Muzeul Luvru datorită mentorului său.
O filosofie de viață care s-a reflectat într-o carieră colosală, încununată cu 36 de trofee majore, printre care Cupa UEFA și Supercupa Europei.
