La doar 15 ani, istoricul Adrian Cioroianu a trăit pe viu semifinala de Cupa UEFA dintre Universitatea Craiova și Benfica, din sezonul 1983-1984. A fost acolo, pe stadion, datorită tatălui său, care a reușit să obțină un singur bilet de la sindicat și i l-a cedat fără să clipească. O amintire dintr-o epocă în care fotbaliștii erau considerați „zeii orașului”.
„Tata a obținut un singur bilet și mi l-a dat mie”
Născut la Craiova în 1967, Adrian Cioroianu a fost prins de fenomenul „Craiova Maxima” în anii de liceu. Nu rata niciun meci, dar cel cu Benfica a rămas special. „Am fost la blestematul ăla de meci”, își amintește el. Povestea biletului este una aparte. „Ca să vă puteți imagina, taică-meu, despre care vorbesc la trecut, dar atunci n-a putut obține de la sindicat decât un singur bilet și mi l-a dat mie. Era vorba să mergem amândoi, dar cererea a fost atât de mare încât n-a putut obține decât un bilet și taică-meu mi l-a dat mie. M-am dus la 15 ani la meciul cu Benfica, cu suferința de rigoare. Dar a fost frumos.”
Atmosfera era de necrezut, cu oameni veniți din toate colțurile țării. Cioroianu povestește o scenă memorabilă din ziua meciului cu Bordeaux: „Un om parcase o Dacie acolo, o Dacie vopsită în alb-albastru. Mă mir că n-o oprise miliția de atunci. Dacia era vopsită cu fâșii alb-albastre și întreba: «Dar unde e stadionul?», că vedea lumea mergând. «Păi nu vedeți coloana asta? Hai cu noi!». Era număr de Maramureș. Deci vă dați seama?”
„Erau vedetele orașului, dar și băieții noștri”
Iar jucătorii erau mai mult decât niște sportivi. Erau parte din comunitate. După victoria cu Kaiserslautern, suporterii s-au dus direct acasă la căpitan. „Ne-am dus acasă la Costică Ștefănescu. Cohorte de oameni! (…) Și a ieșit el și ne-a spus să vedem acuma cu cine vom cădea, că toți adversarii sunt puternici, dar că el ar prefera într-un fel să cădem cu Benfica, sunt latini, sunt de-ai noștri.”
S-ar putea să vă placă și:
Deși îi admira pe toți, de la Balaci la Ștefănescu, Cioroianu recunoaște că avea o slăbiciune. „Probabil că cel mai simpatizat așa în mediul meu atunci cred că era Sorin Cârțu.”
Și nu fără motiv. O întâmplare personală ilustrează perfect legătura dintre fotbaliști și oraș. Vă puteți imagina ce a însemnat pentru un copil să fie adus acasă de idolii săi? „Vărul meu se duce pe lângă stadionul Central din Craiova. (…) jucându-se acolo îl lovește un motociclist. (…) Cine credeți că l-a adus acasă pe vărul meu? (…) Sorin Cârțu cu Beldeanu. Ne-am trezit cu ei la poartă. «Mamaie, mamaie, hai nu-ți fă probleme, las’ că e în regulă, dar uite, l-am adus noi».”
Până la urmă, asta era diferența. „Erau vedetele orașului, dar vreau să vă spun că și ei erau băieții noștri, erau băieții noștri din cartier, erau craioveni. Altă epocă!”
Anomaliile vremurilor noastre
Privind spre prezent, istoricul deplânge ruptura din fotbalul craiovean. „Domne, pentru mine e o durere că s-au certat”, spune el despre conflictul dintre cele două echipe ale orașului. E drept că are o favorită, bazată pe performanțe. „clar că țin cu ăștia așa-ziși ai primăriei, ai lui Rotaru, dar și faptului că au avut rezultate. Domnul Mititelu e un băiat foarte simpatic (…). Dar rezultatele au fost cele care au fost; până la urmă, noi ca spectatori mai dorim și rezultate, că sufletul ca sufletul.”
Această divizare nu e unică. „Pentru mine a fost o prostie că s-au spart. Există și FCSB și Steaua, astea sunt anomaliile vremurilor noastre.”
De la maidane la terenuri închise
Dincolo de situația punctuală de la Craiova, Cioroianu observă un declin generalizat al sporturilor de echipă în România post-decembristă. „Noi am căzut foarte mult la sporturi de echipă. După anii ’90, încet-încet, încet-încet, încet-încet… Am rămas cu valori individuale, fără îndoială.”
El face o paralelă între copilăria sa, cu fotbal jucat pe stradă și pe terenurile școlilor mereu deschise, și realitatea de azi. „Umblu prin România prin diverse orașe și terenul școlii e închis sâmbăta și duminica. Întrebați-mă de ce, că n-am explicații.”
Singura excepție pare să fie canotajul, unde succesul are o explicație clară (și o mână de fier). „Rezultatele bune din canotaj (…) au directă legătură cu ce face doamna Lipă pe acolo, că se pare că îi ține cu o mână mai de fier așa.”
Numai că povestea vieții sale a luat o turnură neașteptată după Revoluție, una care l-a purtat departe de fotbalul românesc. A ajuns să-și facă doctoratul în Canada după o ceartă academică la Paris. O profesoară i-a cerut să modifice titlul lucrării sale: „Adrian, Adrian, nu-l pune pe Ceaușescu lângă Marx”. Reacția sa a fost una de rebeliune specifică tinereții: „«Aoleu, păi zic, plec cu ideile mele și mă întorc cu ale lor». (…) Ia uite, frate, mă cert cu asta pe Marx și pe Ceaușescu. Zic, ia să mă duc eu în Canada să văd Canada”. Așa a ajuns să petreacă șapte ani în Quebec, unde a descoperit hocheiul și fotbalul american.
