Galatasaray a cheltuit 157 de milioane de euro pe transferuri în sezonul 2025/2026, iar Fenerbahce a urmat-o îndeaproape cu 124 de milioane. Când clubul Cim Bom a bătut palma cu Napoli pentru Victor Osimhen, precedentul record din Turcia, Guendouzi la Fener, a fost spulberat de aproape 3 ori. Sume la care majoritatea echipelor din campionate de top precum Italia, Spania sau Germania doar visează.
De unde atâția bani?
„Pâine și circ” pe malul Bosforului
Cum a ajuns Superliga turcă un competitor serios pentru Arabia Saudită, atrăgând fotbaliști în plină forță, nu doar la apusul carierei? E o întrebare la care nici turcii nu au un răspuns clar. Jurnalistul Muhammet Duman, cu articole publicate inclusiv în Hurriyet, recunoaște că „toată lumea este curioasă în privința provenienței banilor”. Finanțările și tranzacțiile sunt adesea opace, ceea ce alimentează suspiciuni legate de o posibilă implicare politică.
Iar miza, spun jurnaliștii de opoziție, ar fi una simplă. Distragerea atenției de la problemele economice și sociale ale țării. Editorialistul Onur Ozgen, de la cotidianul Evrensen, o spune direct: „A închide ochii la spectacolul transferurilor poate fi interpretat ca parte a unui efort de a distrage masele în timpul unei crize economice, de a calma mânia publicului și de a menține cluburile – și bazele lor de suporteri – sub control. Trăim o versiune locală a politicii «panem et circenses», «pâine și circ»”.
Ideea e susținută și de economistul sportiv Tugrul Aksar. „Fotbalul domină agenda comunităților sărace. Oamenii care nu își permit nici măcar să aducă o pâine acasă urmăresc toată ziua știri despre transferuri”, afirmă fondatorul FutbolEkonomi.
Datorii uriașe, gestionate cu ajutorul Statului
Modelul de operare al granzilor din Turcia este, la prima vedere, sinucigaș. Cluburile își asumă cheltuieli masive, nu produc pe măsura consumului și acumulează datorii colosale, estimate la peste 1 miliard de euro pentru cele mai mari 4 cluburi. Cum vine asta? Le gestionează, nu de puține ori, cu sprijinul instituțiilor publice.
Ahmet Talimciler, profesor în sociologie, explică mecanismul. „Marile cluburi ale Turciei operează de multă vreme în strânsă legătură cu Statul. Deoarece datoriile lor sunt șterse sau anulate periodic, ele continuă să facă transferuri scumpe fără nicio ezitare”.
Statul a intervenit în mai multe moduri. Prin Consiliul Piețelor de Capital din Turcia (care funcționează sub egida Ministerului Finanțelor), cluburile au putut emite repetat acțiuni noi pentru a atrage capital. Mai mult, o parte din datorii au fost restructurate prin împrumuturi contractate la bănci de stat.
Galatasaray, tun imobiliar de 480 de milioane
Un exemplu concret este chiar transferul lui Osimhen, care a costat 75 de milioane de euro. Mutarea a fost finanțată de Galatasaray prin vânzarea centrului de antrenament către İstanbul Büyükşehir Belediyesi (İBB), instituția guvernamentală responsabilă cu administrarea zonei metropolitane a Istanbulului. Baza, situată în cartierul Florya, pe malul Mării Marmara, i-a adus clubului nu mai puțin de 480 de milioane de euro, cu 10% din sumă plătită în avans.
Această injecție masivă de capital a permis clubului să restructureze creditele, să achite datorii vechi și să ramburseze împrumuturi bancare cu scadență în 2030. Pe lângă Osimhen, al cărui salariu se ridică la 15 milioane de euro anual plus 5 milioane din drepturi de imagine, Galatasaray îl plătește regește și pe Leroy Sane, adus de la Bayern pentru un salariu de 12 milioane de euro.
Modelul Fener și o sustenabilitate sub semnul întrebării
Și rivala Fenerbahce a urmat un traseu similar. Clubul a vândut un teren de 61.000 de metri pătrați din districtul Atasehir către Emlak Konut, un dezvoltator imobiliar controlat de Stat, încasând 90 de milioane de euro. Cu primii bani, Fener a închis un program de restructurare a datoriilor cu Asociația Băncilor din Turcia, eliberându-și spațiu de manevră.
Așa au fost posibile transferurile unor jucători ca Kerem Akturkoglu, Sofyan Amrabat, Ederson sau Milan Skriniar. În iarnă a urmat și cel mai scump transfer din istoria clubului: 28 de milioane de euro pentru Matteo Guendouzi de la Lazio.
Dar poate funcționa pe termen lung acest model? Economistul Tugrul Aksar este sceptic. „Spre deosebire de Arabia Saudită, aici nu există venituri din petrol, ci doar datorii și facturi salariale umflate”.
„Prăpastia dintre venituri și cheltuieli este uriașă. Veniturile din drepturile de difuzare sunt în scădere, iar încasările din bilete și comercializarea produselor sunt limitate. Cluburile cheltuiesc în dolari sau euro, dar câștigă în lire turcești, pierzând teren cu fiecare fereastră de transferuri”.
Lasă un comentariu