Sergi Bruguera, dublu câștigător la Roland Garros în 1993 și 1994, a lansat un atac dur la adresa actualei generații de jucători din circuitul masculin. Fostul antrenor al lui Alexander Zverev, acum inactiv de un an și jumătate, consideră că majoritatea tenismenilor de top duc lipsă de foamea necesară pentru a concura cu adevărat la cel mai înalt nivel, dominat autoritar de Carlos Alcaraz și Jannik Sinner.
O generație fără foame
Spaniolul în vârstă de 55 de ani crede că, după retragerea marilor campioni, tenisul a intrat într-o eră neașteptată, cu doar doi jucători care dictează ritmul. Până la urmă, unde sunt urmașii lui Wawrinka sau Del Potro? Bruguera explică pe larg. „Când existau Nadal, Federer și Djokovic, era deja ceva neasteptat. Credeam că după ei va urma o perioadă de mare echilibru, cu mulți jucători capabili să câștige turnee de Grand Slam. Acum, de doi ani, ei câștigă totul. Sunt cu mult înaintea celorlalți. Ne lipsesc doi sau trei jucători din acel eșalon secundar care să poată concura cu ei. Un Wawrinka, un Murray, un Del Potro… erau oameni care puteau câștiga un Grand Slam, dar acum nu mai există nimeni cu acest profil”.
Iar critica sa devine și mai tăioasă când vorbește despre atitudinea multor sportivi.
„Este adevărat, sunt oameni cărora le lipsește ambiția, care se simt deja foarte bine în top zece sau cincisprezece. Când sunt într-o săptămână bună, ajung în finale sau câștigă un ATP 500, și asta le este de ajuns. Nu sunt în mintea lor, dar pare că au această atitudine, nu mulți sunt dispuși să depună efortul pentru a atinge acel nivel superior care i-ar face să concureze cu Sinner și Alcaraz”.
Zverev, singura speranță
Dar există vreo excepție în acest peisaj dezolant? Bruguera indică un singur nume: fostul său elev, Alexander Zverev. El este singurul pe care îl vede capabil să spargă monopolul impus de Sinner și Alcaraz. „Nu știu, mereu m-am gândit la Alexander Zverev. Este singurul care a muncit mereu din greu, cu ambiția de a câștiga turnee de Grand Slam, și a fost aproape de mai multe ori. A ajuns în trei finale, la Roland Garros a avut un break în față în setul cinci împotriva lui Carlos, dar mereu i-a lipsit acel ceva. Pentru mine, el este singurul care, atunci când îi înfruntă, a vrut mereu să concureze”.
O declarație tranșantă.
Spaniolul este convins că germanul va reuși, în cele din urmă, să ridice un trofeu major deasupra capului. „Cred că va reuși să câștige un Grand Slam, la un moment dat trebuie să câștige. Este mereu acolo, ajunge mereu în semifinale, aproape de a juca finale. Este doar o chestiune ca toate lucrurile să se alinieze și să aibă calmul necesar pentru a oferi cel mai bun tenis al său în acel moment… Și, dacă este posibil, ca nici adversarul să nu fie în cea mai bună formă, profitând de acel moment de slăbiciune pentru a-l surprinde pe unul dintre cei doi. Trebuie să fie frustrant să te lovești mereu de același zid, sau mai bine zis, de aceiași jucători”.
Amintiri cu un fenomen numit Alcaraz
Dacă Zverev este speranța, Carlos Alcaraz este certitudinea absolută. Bruguera își amintește perfect momentul în care a realizat că are în față un talent cum rar se vede, în timpul unui meci de Cupa Davis la Marbella. „Prima dată când l-am văzut a fost la meciul de Cupa Davis pe care l-am jucat la Marbella; l-am urmărit antrenându-se toată săptămâna. Apoi a ajuns în semifinale la Indian Wells și a câștigat la Miami, a fost anul în care a explodat. Îmi amintesc că m-am antrenat cu el și l-am sunat imediat pe tatăl meu: «Tată, am văzut ceva ce n-am mai văzut de o veșnicie». Ceea ce am gândit a fost: «Nu știu cum o să-l bată cineva când este la cel mai înalt nivel». La acel moment, era numărul 35 mondial, dar era deja puternic.”
De ce nu mai antrenează Bruguera
Și totuși, de ce un antrenor cu un asemenea ochi pentru talent nu se află pe banca unui jucător? E drept că a avut oferte, dar stilul de viață nomad al circuitului nu-l mai atrage. Bruguera explică de ce preferă să stea departe momentan. „Am avut oferte, ca antrenor, dar revenirea la călătorii mi se pare o mare provocare. Poate să asist pe cineva la antrenamente aici, asta ar putea funcționa. Dar să călătoresc? Când te oprești din călătorit, devine foarte greu, sunt prea multe săptămâni petrecute departe. În plus, a călători la două turnee cu un jucător înseamnă să fii plecat de acasă o lună și jumătate. Sunt mereu dispus să ascult. Am vorbit recent cu câțiva jucători care mi-au oferit oportunități interesante, dar acestea necesită să călătoresc prea multe săptămâni. Deocamdată, nu vreau.”
Lasă un comentariu