În martie 2016, pe o arenă anonimă de la un turneu Futures din Croația, un român de 20 de ani reușea o victorie aparent banală. Vladimir Filip îl învingea în trei seturi pe un puști de nici 15 ani pe nume Jannik Sinner. Astăzi, acel copil domină tenisul mondial din postura de lider ATP, alături de Carlos Alcaraz, iar jucătorul nostru a rămas singurul compatriot care l-a învins vreodată.
Amintiri de pe un teren uitat de lume
Nimeni nu bănuia atunci ce potențial ascunde adversarul italian. Meciul s-a jucat la Opatija, pe zgură, și a durat peste trei ore. La final, tabela a arătat 6-3, 6-7 (4), 6-1 pentru român.
O victorie muncită.
Astăzi antrenor pentru jucători precum Adi Boitan sau Filip Jianu și fost sparring-partner al Simonei Halep, Vladimir Filip are 30 de ani și își amintește perfect acea zi de primăvară. „Meciul s-a jucat la un Futures, în Opatija, în turul II al calificărilor, într-o eră în care tabloul calificărilor era mult mai mare decât acum, se jucau patru meciuri în două zile, un meci dimineața și unul după-amiaza. A fost un meci frumos, Jannik era un jucător mare talentat, peste medie. Era un copil micuț, slăbănog, nu avea fizicul dezvoltat la vârsta aceea, așa cum aveau Alcaraz sau Auger-Aliassime, care făceau semifinale în Futures, la 14-15 ani. L-am simțit că e un pic mai nedezvoltat fizic și că aveam un avantaj. Dar era foarte complet tehnic, solid și pe dreapta, și pe rever, și pe serviciu, pe voleu. Totul curat. De la vârsta aceea făcea alunecările pe piciorul stâng, cum o face și acum. Se vedea că era bine învățat tenis, nu forța din zonele defensive lovituri aiurea, era foarte bine clădit tactic și ca tenis. El a venit acolo cu antrenori din echipa Piatti, a fost format de Ricardo Piatti. Era însoțit de un grup de antrenori și mai mulți jucători. Avea chestia aceasta, reușea să ia mingea foarte repede, avea un timing bun încă de pe atunci”, a povestit antrenorul român.
S-ar putea să vă placă și:
Frustrarea unui set pierdut in fata unui copil
Iar pe teren, lucrurile s-au complicat neașteptat. Așa cum reiese dintr-un reportaj amplu publicat recent de Gsp, românul a avut mingi de meci în setul al doilea, dar italianul a refuzat cu încăpățânare să cedeze.
„La vârsta aceea, eram foarte experimentat față de el, deja aveam puncte ATP, jucam constant pe tablouri. Nu mi-a picat bine că mi-a luat set, am avut mingi de meci în actul secund, la 5-4… Patru sau cinci mingi, nu mai știu, iar el tot timpul mă surprindea cu un rever în lung de linie. Juca solid. El nu avea forță foarte mare, dar avea o lungime incredibilă. Cumva, reușea să mă țină în spate. Eu fugeam mult de rever, încercam să-l domin cu dreapta, dar, cumva, nu reușeam să-mi fac mereu loc. Se lovea bine, el chiar a căzut la un moment dat, s-a julit… Dar s-a ridicat. Din punct de vedere mental, era foarte puternic de pe atunci. Nu se enerva, nu a avut nicio criză la 14 ani… Poți să mai ai ieșiri nervoase, inclusiv momentul în care a căzut îl putea frustra, dar era foarte puternic. Asta e o calitate care arată că e o bază bună pentru a deveni un jucător foarte bun. Fără chestia asta, mai greu. Cum se spunea de Borg, era «Ice-Borg»!. Nici nu se bucura, nu striga «Come on», «Vamos», dar nici nu se enerva. Era neutru, stabil, absolut mereu”.
Să fim serioși, câți puști de 14 ani nu și-ar fi pierdut cumpătul într-un meci de trei ore? Dar Sinner era pur și simplu diferit.
„Am știut că în setul decisiv o să fac jocul și mai fizic. Dar nu mi-a plăcut că m-a dus în decisiv și am jucat trei ore, pentru că mai aveam un meci după-amiaza și mă gândeam, cumva, că mă împiedic de băiețelul ăsta… În meciul de după-amiază, am jucat din nou trei ore, se făcuse seară, începuseră să zboare liliecii pe deasupra capului și am pierdut cu 6-7 în decisiv. Eu eram cu antrenorul Ionuț Moldovan, de la «Pescariu» și chiar mi-a spus că s-a supărat că nu l-am bătut mai ușor și m-am împiedicat un pic de el. Dar și el îmi spunea că Sinner e foarte talentat”.
La fileu, lucrurile au stat cât se poate de amical. „Da, l-am felicitat. În momentul acela, eu nu credeam neapărat că o să ajungă locul 1 și o să fie cine e el. Cum am zis, era talentat peste medie, dar mi se părea că la înălțimea de atunci, între 1,70 și 1,75 m, o să-i fie greu, fiindcă nu avea armele pe care le are acum, serviciul, loviturile explozive cu care dă «winnere» și pune presiune. Mi se părea că putea ajunge, cu bagajul pe care-l avea atunci, un jucător de Top 300, Top 200, dar cu foarte multă muncă. Aveam alți colegi care îmi ziceau că are un talent incredibil… Dar îi știu pe alții care erau mult mai talentați decât el (n.r. Decât Sinner), cu fizic mult mai bun decât al lui, și nu au ajuns… Inclusiv jucători români!”.
Secretul sistemului italian
Și totuși, cum a ajuns acel copil firav să domine circuitul mondial? Răspunsul stă, inevitabil, în infrastructură. Când vedem diferențele uriașe de investiții, ne dăm seama rapid de ce tenisul românesc se zbate adesea în mediocritate, în timp ce sportivii din peninsulă primește condiții ideale încă de la primii pași. E o realitate dură pentru orice părinte din România care își epuizează bugetul familiei încercând să-și susțină copilul pe terenurile de la noi.
„El fiind în Italia, în Federația Italiană de Tenis… E țara care în ultimii ani a pompat ce mai mulți bani în tenis, ca federație. Au centre regionale, unde primii opt sportivi din regiune au totul gratuit, totul inclus. Pregătire fizică, tenis, antrenori, nutriție, fizioterapeuți, tot. Eu am prins chiar începutul. Eram acolo, în Croația, unde erau deja mulți italieni, și am jucat multe turnee în Santa Margherita, unde se țin anual foarte multe turnee. Am jucat 20 de Futures-uri acolo, iar italienii aveau avantaje inclusiv la hotel, față de jucătorii normali. Dacă o cameră era 120-140 de euro de persoană, ei dădeau 50 de euro. Aveau tot timpul avantaje, primeau wild-card-uri, mergeau la turnee Challenger în fiecare săptămână. Condiții foarte bune în care să prosperi și care l-au ajutat și pe el foarte mult. A mai fost și Piatti cu academia, aflată într-o zonă foarte bogată, cu foarte mulți sponsori, cu toate facilitățile”.
„Le mai spun apropiaților, mai mult ca pe o poveste, ca experiență. E ceva frumos, minunat, dar îmi și arată, un pic, că poate aș fi putut și eu mai mult. Dacă eu aveam 3-4 puncte ATP, probabil că și el avea un punct ATP, avea nivel de tenis profesionist. A fost o experiență frumoasă… Nu pot să zic că am regrete, dar și eu puteam mai mult!”.
De la partiile de schi in istoria sportului
Interesant e că italianul nu a pus tenisul pe primul loc din prima clipă. Până la vârsta de 13 ani, Sinner a fost considerat un talent uriaș la schi alpin. A renunțat la zăpadă pentru rachetă pentru că îi oferea mai multe șanse de a remedia o situație dificilă în timpul jocului. O decizie lăudată inclusiv de campioana olimpică Lindsey Vonn, care a remarcat conexiunea specială pe care i-a oferit-o schiul.
„Sinner e favoritul meu. Îmi place că mental e mai echilibrat. Nu are ieșirile acestea precum cele ale lui Alcaraz, care își mai ia o săptămână liberă să se distreze în Ibiza. El e mai la locul lui, e foarte bine educat de părinți, s-a văzut asta și pe teren. E din regiunea unde se vorbește germană în nordul Italiei, părinții sunt mai mult austrieci, probabil, și se vede asta în comportamentul lui, în deciziile pe care le ia. Sunt foarte raționale, foarte rar bazate pe emoțional. Cred că Sinner va fi un contender pentru Nadal, Federer, Djokovic. Nu știu dacă o să-i depășească, fiindcă e foarte greu să-l depășească pe Djokovic, care are 24 de Grand Slam-uri, dar va fi acolo. Sper să nu se accidenteze și să își realizeze potențialul. Poate să reușească să câștige într-un an toate Slam-urile, să facă Slam-ul de Aur.”
Doi ani mai târziu de la acea înfrângere pe zgura din Croația, la doar 17 ani, puștiul care se julea alergând după minge bifa prima sa victorie oficială în circuitul ATP, la turneul de la Budapesta.
