Fostul mare portar al echipei naționale și căpitan de legendă al clubului Dinamo a ajuns la borna de 70 de ani. Dumitru Moraru, născut pe 8 mai 1956, privește în urmă la o carieră absolut fabuloasă pe gazon, marcată de performanțe remarcabile, dar și de momente care ar fi putut schimba soarta sportului românesc.
Regretul urias legat de Cupa Campionilor Europeni
Timpul trece neiertător pentru gloriile sportului românesc. Dar amintirile rămân vii sub tricoul alb si rosu. Iar Țețe Moraru a ales să pună punctul pe i în privința celei mai intense perioade din istoria fotbalului nostru. Într-un interviu acordat recent, Prosport a obținut o serie de mărturisiri fascinante de la fostul internațional chiar în ziua aniversării sale.
„Vă rog să mă credeți că nu îmi vine să cred că am împlinit 70 de ani. Nu știu când timpul ăsta a trecut atât de repede. Dar, dacă mă întorc în timp pot să vă spun cu mândrie că nu consider că am trecut prin fotbal ca gâsca prin apă. Consider că am lăsat multe lucruri bune în cariera mea atât ca fotbalist, cât și ca antrenor. Și apropo de carieră, clar că am avut și eu un mare regret. Pe 7 mai 1986 cei de la Steaua au câștigat Cupa Campionilor Europeni, bravo lor, dar eu zic că Dinamo putea să fie prima echipă din România care putea să câștige această Cupă ca Campionilor. Însă, noi am avut infinit mai greu față de Steaua parcursul european. De fapt, Dinamo în istoria ei nu prea am avut norocul tragerii la sorți, așa cum tot l-a avut Steaua.”
Cum a ratat Dinamo sansa istorica in fata englezilor
Vă amintiți acea dublă de coșmar din 1984?
Cifrele vorbesc de la sine.
Fostul goalkeeper pune lupa pe ghinionul teribil avut la tragerile la sorți și pe forța oponenților întâlniți de trupa din Ștefan cel Mare. Până la urmă, să fim serioși, confruntarea cu britanicii a fost un test de foc pe care puține formații l-ar fi putut trece cu brio.
„Uitați-vă să vedeți ce adversari am avut noi în acea campanie din 84 și ce adversari a avut Steaua în 86, dar nu mai contează acum. Ei au adus Cupa Campionilor la București și nu o va mai aduce nicio altă echipă în România. Totuși, mă doare și acum că nu am trecut de Liverpool. Și am avut șansele noastre atât în tur, cât și la retur, iar Liverpool era o forță. În tur ne-au învins cu 1-0, dar am avut noi prin Oneață Augustin o ocazie mare de tot. Apoi, la retur nouă ne-au lipsit Andone, Movilă și Mulțescu. Ne-au dat ei primii gol prin Ian Rush. Am egalat noi prin Orac. Am avut șansa să facem 2-1 prin Nicolae, dar pe final mi-a înscris din nou Rush. Galezul a fost omul lor numărul 1. Liverpool a câștigat apoi și Cupa Campionilor după ce a învins în finală pe AS Roma. De asta vă zic, dacă noi treceam de Liverpool, cea care era o super echipă, iar noi i-am făcut față, în mod sigur Dinamo câștiga Cupa Campionilor în acel sezon”
Rivalitatea de legenda cu Silviu Lung
Numai că povestea lui Dumitru Moraru nu se leagă doar de clubul dinamovist. Înainte de a bifa cele 212 meciuri pentru Dinamo între anii 1981 și 1989, portarul a aparat poarta rivalilor de la Steaua București în 84 de partide, între 1974 și 1978. A mai adunat 54 de meciuri pentru Metalul București în perioada 1972 și 1974, apoi 88 de prezențe la Sportul Studențesc între 1978 și 1981. Cariera sa include 40 de meciuri la echipa națională a României (între 1975 și 1988), 5 meciuri pentru Victoria în 1989 și o scurtă aventură nordică de 41 de meciuri la IK Start din Norvegia, în anii 1990 și 1991.
Dar pe bune acum, cine ar fi crezut că soarta portarilor de națională atârna de un singur transfer?
„Pe vremuri era o mare rivalitate pe posturi, dar în viața privată să știți că noi eram foarte buni prieteni. Eu cu Silvică Lung suntem născuți în același an. Eu în mai, iar el în septembrie. Ne luptam pentru postul de titular încă de pe la loturile naționale de juniori. Iar o asemenea luptă între noi a fost și pentru transferul la Universitatea Craiova. În 1974 eu am primit o ofertă concretă de transfer de la Universitatea Craiova. Ilie Balaci era foarte tânăr pe atunci, dar îmi tot zicea să accept transferul la ei. Însă, Ion Voinescu a reușit să mă convingă să semnez cu Steaua, iar din 74 până în 1978 am jucat la Steaua. După ce au văzut cei de la Universitatea că am ales Steaua ei l-au transferat imediat pe Silvică Lung. Apoi am îneput să ne luptăm pentru postul de titular și la naționala de seniori. Cu Italia în 83 am apărat eu, dar după 84 a început Silvică să câștige teren în fața mea. Consider că rivalitatea dintre mine și Silvică Lung a fost benefică pentru echipa națională și pentru fotbalul românesc, dar să știți că eu cu Silviu Lung am fost și suntem buni prieteni în viața particulară. Sper că în cariera mea am fost un bun exemplu și pentru Stelea, Prunea și Tene. Ei au crescut cu mine acolo la Dinamo, iar apoi au avut o carieră toti trei foarte bună în fotbal. Ca antrenor cred că mi-am lăsat amprenta pe unde am lucrat, iar pe lângă turneele de campionat european la care am fost ca antrenor cu portarii, prezențele la două campionate mondiale din această postură este un lucru clar pentru mine. Ce îmi doresc acum la 70 de ani? Viața merge înainte, dar îmi doresc să ne revenim cu fotbal nostru românesc și clar că îmi doresc ca Dinamo să revină acolo unde îi este locul”
Dincolo de statisticile reci de pe hârtie, amprenta lăsată de legendarul portar (un adevărat mentor pentru generațiile următoare) rămâne adânc înfiptă în memoria colectivă a microbiștilor. Iar dorința sa de a revedea echipa din Ștefan cel Mare dominând prima ligă rezonează puternic cu speranțele zecilor de mii de suporteri care umplu peluzele etapă de etapă.
Lasă un comentariu