2-0. Victorie categorică în derby-ul cu Manchester City. Pe Old Trafford, jucătorii par eliberați, tactica a mers ceas, aerul e proaspăt. Michael Carrick e eroul momentului. Dar bucuria asta ascunde o capcană veche, de 13 ani. O capcană cu numele lui Ole Gunnar Solskjær.
Analistul Jonathan Wilson, în The Guardian, pune degetul pe rană. Problema e un precedent toxic ce blochează orice mișcare a conducerii. Îl păstrezi pe Carrick? Riști să repeți povestea norvegianului. Aduci pe altcineva, fie el veteran din Premier League, un maestru străin sau un geniu al gegenpressing-ului? Asta ar însemna să reiei experimentele care au eșuat lamentabil în ultimii șapte ani.
O victorie impresionantă. Sau doar un miraj?
Meciul cu City a fost o gură de oxigen. Viteză. Creativitate. Poftă de joc. Jucătorii, scoși din chingile sistemului 3-4-2-1, au explodat. Sursa citată folosește o imagine perfectă: ca în „acele filmulețe cu vaci lăsate înapoi pe pășune după o iarnă petrecută în staul”. Serios, cine se aștepta ca Amad Diallo să rupă norii ca extremă dreapta? Sau ca Bruno Fernandes să renască în rol de număr 10? United n-a bătut-o pe City. A dominat-o.
O victorie zdrobitoare în derby?
S-ar putea să vă placă și:
Un fotbal plin de fler ofensiv?
Demontarea schemei tactice a lui Pep Guardiola?
Dați-i contractul acum! Unde vrei să-ți punem statuia, Michael?
Fantoma lui Solskjær bântuie Old Trafford
Sună familiar? Ar trebui. Decembrie 2018. Ole Gunnar Solskjær îl înlocuiește pe José Mourinho și debutează cu 5-1 la Cardiff. Urmează o serie incredibilă: 13 victorii în 16 meciuri. Apoi, apogeul. Revenirea istorică de la Paris, cu PSG. Presiunea publică a devenit uriașă, iar conducerea a cedat. I-au dat contractul permanent în martie. Puteau aștepta lejer până în iunie. O greșeală fatală.
Imediat după ce a semnat, United a pierdut cu Arsenal și Wolves. Finalul de sezon a fost un dezastru: doar două victorii în ultimele 12 meciuri. Ironia sorții… Până în vară, era limpede că s-au grăbit. Era Ed Woodward a fost plină de greșeli, dar aceea a fost poate cea mai greu de scuzat. Clubul a acționat doar ca să potolească zgomotul public. Pentru că, să fim serioși, a face ceva doar pentru că „Rio Ferdinand a spus că ar fi o idee bună este rareori un indiciu de bună guvernanță”.
Doar 16 meciuri pentru a decide un viitor
Istoria pare gata să se repete. United e afară din cupe, interne sau europene. Au rămas fix 16 meciuri de jucat. Asta înseamnă că decizia finală despre Carrick va pica exact în același moment ca în cazul lui Solskjær după meciul de la Paris. Coincidență? Contextul victoriei cu City trebuie privit la rece. City era o echipă măcinată de accidentări, fără victorie de patru etape. Iar la doar trei zile distanță, pierdea acasă cu Bodø/Glimt în Champions League.
Există și detaliul prospețimii. E un factor cheie. United ar trebui să fie mult mai odihnită decât aproape toți adversarii care i-au rămas. Dacă în următoarele patru luni vor părea mai rapizi și mai dinamici, s-ar putea să fie meritul tacticii lui Carrick. Sau, la fel de bine, ar putea fi pentru că pur și simplu *ar trebui* să fie așa.
Adevărata problemă: Cine ia decizia?
Și atunci, cum îl evaluezi corect? Cum poate un club de top din Premier League să judece un antrenor? Succesul la o echipă de mijlocul clasamentului nu garantează nimic. O arată dificultățile lui Thomas Frank la Tottenham. Pe de altă parte, United a învățat pe pielea ei că nici măcar succesul în campionate ca cel olandez sau portughez nu e o garanție.
Adevărul e brutal. Nu există pregătire pentru un job de top în Anglia, în afara altui job de top. Decizia finală nu stă doar în rezultate. Nici măcar doar în performanțe. E o evaluare complexă a calităților de lider, a potențialului, a capacității de a mișca din temelii un club gigantic. Judecata se bazează pe fler. La fel de mult ca pe fapte.
Și aici apare marea, uriașa îngrijorare. Faptul că „în niciun moment din ultimii 13 ani cineva din ierarhia lui United nu a făcut nimic care să sugereze că are perspicacitatea de a recunoaște un astfel de candidat”.
Nimic nou.
