Mircea Lucescu, unul dintre cei mai mari antrenori români, s-a stins din viață la 80 de ani, pe un pat al spitalului de Urgență din București. Alături i-au fost soția Neli și fiul Răzvan, venit special din Grecia. Dincolo de o carieră fabuloasă, în urmă rămâne o poveste de dragoste la fel de impresionantă, începută la mijlocul anilor ’60, pe aleile campusului din Grozăvești.
Deși s-au văzut prima oară ca studenți, Neli Lucescu își amintește că adevăratul început a fost altul. „Ei, nu… Povestea cu stația de tramvai e mai târziu, ne-am cunoscut ca studenți, pe aleile campusului, ne vedeam des la cantină… Povestea cu tramvaiul, de care spui tu, a fost însă începutul prieteniei noastre.”
„Mircea era un timid. Nu îndrăznea să mă ia de mână”
La prima vedere, un fotbalist în plină ascensiune. În realitate, lucrurile stăteau puțin diferit. Soția sa și-l amintește pe tânărul Mircea ca fiind un sentimental, copleșit de emoții la începutul relației lor. Pe bune, v-ați fi gândit la asta?
„Era timid. Și sentimental. Îmi amintesc cum, la început, eram la un spectacol, tot încerca să mă ia de mână. Dar nu îndrăznea. La un moment dat, cum stăteam noi cu mâinile pe brațele fotoliilor, am pus eu mâna peste a lui… M-a impresionat cu timiditatea aceasta. Asta chiar mi-a plăcut”, povestește Neli Lucescu. Prima lor ieșire a fost la un concert al lui Dan Spătaru, la Casa Studenților, în februarie 1966. „Era atunci o melodie foarte la modă a lui Giani Morandi, «În genunchi mă-ntorc la tine», pe care Dan Spătaru o interpreta formidabil. Aceea a fost prima noastră ieșire. Au trecut atâţia ani de atunci, pe 21 iunie 1967 ne-am căsătorit și tot așa…”
S-ar putea să vă placă și:
Zâmbete în tramvaiul din Grozăvești
Dar momentul care a schimbat totul s-a petrecut în decembrie 1965. Neli pleca în vacanța de iarnă la Târgu Jiu, iar întâlnirea cu viitorul soț a avut loc într-un tramvai care cobora pe lângă Dâmbovița.
O singură cursă cu tramvaiul.
„Eu mergeam la o mătușă care stătea pe strada Ștefan Furtună. În tramvai eram eu într-un capăt, el în celălalt. Doar ne-am zâmbit… Când eu am coborât, a coborât și el. M-a întrebat dacă poate să mă ajute să-mi ia geamantanul”, își amintește soția antrenorului. Se cunoșteau deja de câteva luni, de la cantina studențească din Grozăvești, unde sportivii de la Sportul, echipa lui Lucescu de atunci, primeau porții mai mari. „Daaa! Lui i-am atras atenția! Era cu câteva persoane în fața mea și am observat că i s-a pus o porție mai mare decât nouă, celorlalți. Atunci am întrebat de ce se face diferențierea asta? El a spus ceva de genul că, fiind sportivi, au un supliment de hrană, ceva în genul acesta.”
Pardesiul polonez și scrisorile în franceză
Neli Lucescu știa deja cine este tânărul care s-a oferit să-i care geamantanul. Îl remarcase datorită unui detaliu vestimentar. „Daaa, sigur. Cum să-ți spun eu acum… Ne cunoșteam din vedere. Mircea era deseori în compania altui jucător de la Sportul, Dan Angelescu, Iordan era prenumele lui. Și aveau amândoi două pardesie, așa, două haine la fel, le luaseră dintr-o deplasare a lor în Polonia. Le stătea foarte bine. Așa l-am remarcat.”
După ce a condus-o până la mătușa ei, Mircea Lucescu i-a cerut adresa din Târgu Jiu și i-a promis că îi va scrie din cantonamentul de la Predeal. Și s-a ținut de cuvânt. „Da, mi-a scris câteva ilustrate. I-a scris și mamei mele, și, ca s-o impresioneze, probabil, i-a scris în franceză. Ceva poetic, ceva despre fulgi mari de zăpadă care cad din cer…”
Amintiri de pe bancă: de la Bearzot la Irlanda de Nord
Iar amintirile nu se opresc la viața personală. Neli Lucescu a trăit la intensitate maximă și cariera de antrenor a soțului ei. Cel mai frumos succes rămâne calificarea la Euro 1984, obținută după o victorie cu Suedia. „A câștigat contra Suediei cu 2-0, prin golurile marcate de Andone și de Mișa Klein, Dumnezeu să-l odihnească. Adică exact doi dintre copiii Hunedoarei. Noaptea târziu când am ajuns acasă, îmi amintesc că am fost la restaurant, la Lido, Mircea mi-a spus: «Neli, suntem pe drumul cel bun».”
A doua zi, la ei acasă a venit în vizită Enzo Bearzot, selecționerul Italiei, campioana mondială de atunci. „L-am servit cu cornulețe cu dulceață. I-am făcut cadou o icoană, cred, și o pipă.”
La polul opus, cele mai dureroase momente au fost legate tot de echipa națională. „Meciul cu Irlanda de Nord. Cred că abia am scos de la el câteva cuvinte într-o săptămână… Și când l-au demis după acel 4-0 cu Austria a fost un moment foarte dificil. Nu înțelegea de ce au făcut asta, a considerat mereu că i se făcuse o mare nedreptate.” Printre amintirile dragi se numără și promovarea cu Corvinul, dar mai ales cea cu Brescia în Serie A. „Ne-am întors de la Veneția, unde avusese loc ultimul meci, la Brescia cu vaporul. Iar suporterii, cu un alt vapor, eram unii lângă alții, au creat o atmosferă de vis.”
