Anca Grigoraș (68 de ani), responsabilă cu Relațiile Internaționale în cadrul FRG și vicecampioană olimpică în 1976, a legat direct apariția centrului de la Onești, județul Bacău, de criza produsă după ce România nu s-a calificat cu echipa la Jocurile Olimpice din 1968 de la Mexico City.
Consecința a fost imediată: Maria Simionescu (antrenoare și arbitră internațională) a pus în mișcare un proiect care a adunat la Onești cele mai bune gimnaste foarte tinere și antrenori din mai multe centre ale țării. Grigoraș a explicat pentru Gazeta Sporturilor că ratarea calificării a alarmat lumea sportului, iar ideea a fost să se construiască o generație nouă de jos, într-un singur loc, cu condiții cât mai bune.
Sistemul compact de la Onești
Aici stă miza reală a momentului. Primul 10 al Nadiei Comăneci nu apare în această poveste ca un accident de talent, ci ca efectul unui sistem. Oneștiul a fost gândit ca un centru compact: oraș mic, cu liceu, sală nouă de gimnastică și spital aproape, toate într-un perimetru redus, tocmai pentru ca pregătirea și refacerea să fie legate între ele.
Maria Simionescu a adus antrenori din Cluj, Timișoara, București și Bacău și le-a oferit locuințe. Pentru partenerii lor de viață au fost găsite și locuri de muncă. În acest mecanism a intrat și soțul ei, Gheorghe, care a primit postul de director de școală. Cum relatează GSP, acesta a fost unul dintre instrumentele prin care nucleul tehnic a fost mutat și stabilizat la Onești.
Grigoraș a descris acest model ca pe o centralizare care a schimbat complet ritmul de lucru. Dacă înainte exista un singur antrenament pe zi, la Onești s-a trecut la un antrenament zilnic de bază și încă două sau trei ședințe complementare pe săptămână, programate după-amiaza. Dimineața intrau în program școala, baletul, pregătirea fizică sau învățarea unui element nou. Iar baletul era susținut chiar de Maria Simionescu.
De ce a contat schimbarea de vârstă
În același timp, gimnastica feminină trecea printr-o schimbare importantă de profil. Pentru același sport și aceeași echipă, diferența era de 11 ani.
Grigoraș a arătat că atunci scădea vizibil vârsta participantelor, iar finalele pe aparate aveau o concurență foarte concentrată, fără limita de maximum două gimnaste din aceeași țară. Asta însemna că o singură națiune putea ocupa masiv o finală, semn al unui nivel foarte ridicat și al unei lupte în care România trebuia să răspundă repede.
Grupa din care a ieșit Nadia Comăneci
În acest cadru au ajuns la Onești și Martha Karolyi și Bela Karolyi. Bela, prezentat de Grigoraș ca fost atlet, handbalist și decatlonist, a format acolo o nouă grupă de gimnaste, cu patru ani mai tinere decât generația Ancăi Grigoraș. Din acea grupă făcea parte și Nadia Comăneci.
Pe 18 iulie 2026 s-au împlinit 50 de ani de la 10-le perfect reușit de Nadia Comăneci la Montreal în 1976, iar această bornă readuce în prim-plan drumul început după eșecul din 1968, când Oneștiul a devenit locul din care a fost construită generația următoare.
Lasă un comentariu